Vesnicia singuratatii...

Totul, toate, intotdeauna. Naivitatea nou-nascutului inca propaga durerea inceputului. Nici macar aici nu am puterea definitiei.
Fara Dumnezeu, toata lumina vietii se pierde pana cand te poti trezi intr-un intuneric al gandurilor. Ganduri de prostie omeneasca, de invidie, singuratate si toate cele specifice sentimentului de inutilitate.

Singur pe lume.
Cata ironie se propaga odata cu nasterea noastra. Printre oameni, toate capata un rost pana in momentul in care constati ca doar Dumnezeu are sens in tacerea Sa. Restul sunt uneltiri ale mintii omenesti intrate in jocul creativitatii. Insa e un dans atat de armonios, ce te imbata si te odihneste trupeste, sugand toata seva sufletului. Ajungi la disperarea pierderii, printre cei dragi, si deceptionarii seamanului. Totul cu indoiala ca intr-adevar existi pentru cineva sau macar pentru tine.
Ma intreb cum am ajuns sa nu ma mai simt ? Cand am incetat sa ma inteleg ?
Constat, Doamne, in oglindirea mea in ceilalti, ca nu mai pot trai fara Tine.Tu esti zambetul de soare de la deschiderea ochilor si pana la apusul corpului. Tu esti vitalul ce imi poarta capul si imi armonizeaza trupul. In acest concert nemilos , Tu esti zumzetul ce imi amorteste linistea batailor de inima.
Printre nascociri dictate, cred ca Te-am apropiat. Accept, Doamne, pedeapsa a ce sunt, dar te rog, nu ezita sa ma nasc din nou.

Reclama la Tic-Tac

Sacrificiul e o armura de otel atunci cand vrei sa iti maschezi dependenta de o persoana si viciile. Astfel optezi pentru rolul cavalerului in armura, in speranta ca vei distrage atentia de la cum te descompui pe interior.
O alta varianta ar fi sa vorbesti mult si prost, ca orice orator al zilei. Atragi atentia prin intonatia, mimica, gesturi, si astfel sensul celor predicate atat de des, nu mai este cautat.
Ambele variante sunt recomandate pentru toti cei care au uitat sa isi asculte ticaitul inimii.

Dintr-un moment de luciditate...

Furioasa pe intristare, innod o noua fobie in lantul construit la inceputuri.
Singura si fara timp, inventez scuze absurde pentru a nu gasi o rezolvare.
E mai simplu sa invinovatesti pe altii pentru locul castigat langa cersetori decat sa admiti ca tu ai cerut sa fie asa.
...
Buna dimineata!
M-am macinat toata noaptea cu gandul la tine si cu inima insirandu-se dupa ce-i retii.

Mandria-mare capatai!!

E josnic sa admiti ca esti nimic fara socializare, insa e o demnitate sa te descompui pentru putere.

Intr-o lume mereu noua, desi toti mor si nimeni nu se naste, inca imi caut familia.Imi caut tatal ce lasa urmele autoritatii pe fruntea-mi zbarcita, si mama ce-mi verifica nivelul de calciu prin jocul mainilor.

Inca sap dupa fratele ce se simte bine in pielea lui cand sta in fata mea.

E o cercetare stupida a comunicarii ce trebuie sadita inca din primavara.Cand tu execelezi dezinvolt si sincer, pe o scara a tariei de caracter, cum poti deveni cel mai mic printre AI TAI?

Simplu si banal, lasa-te umilit pana la autodistrugere.

Marturie

Cu smerenie imi dau seama ca poate cautam un prieten in nimic.Executat de imprejurari salbatice, incercam sa ghicesc salvatori cai verzi pe pereti, insa judecatorul avea un pumnal ascuns sub palarie.

Fiecare amurg indeplinea povesti pregatite sa goneasca pierdute.
Incerc sa potolesc masa de amanunte si neputinta ce se avanta intr-un belsug misterios fara sa existe mila. Simt cum ma inconjoara primejdia si cum tabara asupra-mi glasurile de nesuportat ale timpului care isi rosteste secundele.Doar rugaciunea si judecata lui Dumnezeu au imblanzit calacaroasa dispozitie; randuri de ghinioane potrivnice par sa dispara battue de privirea tanara si indragostita.

Si totusi....cum??

Cum reusesti tu mereu sa invalui lumea intr-un mister cand e atat de clar de e noapte sau e zi, de mi-am stropit hainele imbalsamate sau de tu, tu- cosmar al necunoasterii, ingenunchezi in colt de camera si cu mainile-ti iti creezi o noua panza mai eficace?
Inutil zambesti acum si promiti ca noaptea nu va fura tot ce e bun in tine, si ca ridurile sunt fapte, iar umbrele ochilor sunt efecte ale timpului.
Nu insela un suflet naiv, caci am fost binecuvantata cu credinta. Nu irosi ganduri, caci lipsite de valoare sunt fara iubirea ce ti-o port!

Furie provinciala

Cum poti crede ca m-as arunca in bratele tale fara sa te cunosc? Cum poti simti ca te iubesc cand nici nu s-a aflat definitia iubirii? Cand te vei opri din forfota ce o starnesti in juru-mi crezand ca te voi privi in ochi?
Alunec pe un nisip ud, spre nicaieri. Si totusi zambesc, caci cineva imi sufla in bratele-mi ce-mi acopera corpul. Ochii ii tin inchisi, incercand sa inteleg simtirile ce se revarsa dinspre buricele degetelor zbarcite inspre coapsele burizate.Urca usor un fior spre unghiul coastelor furate si cred ca e prea tarziu sa il opresc caci deja imi forteaza sira spinarii. Dulcea si totusi rigida barbie inchide toate marile ce se revarsa dinspre adancile cearcane ce noaptea au vegheat.
Un rosu pal abureste iluzia de bine din obraji, iar o broboada ca o gargarita umezeste albul par.
Nu incerca sa ma citesti, si sa intelegi de ce tremur in drum spre tine. Te rog. Mi-e de ajuns sa pasesti alaturi de mine.

Multumesc, suflet drag!!!...

Ca un felinar ce isi pierde utilitatea printre crengi uscate ale copacilor, luminam vietile celor ce doreau sa ma aprinda. Uneori, cate un batran melancolic prindea curaj privind deciziile lui sub lumina mea pala; alteori, stabilirea unor prioritati se colorau in mormanul de frunze ce se lasau asezate de vant in micile mele cioburi.
Atat de asteptat, iti intinzi emotiile curatindu-mi sufletul de praf .Vibrezi lumea din care te dezlantui, ingrijind cu gingasie amintirile sufletelor calauzite.
Necrezand in magie, pretuiesti fiecare secunda transformandu-o intr-un nou miracol al zambetului meu.
Multumesc, suflet drag!!!...

Simt ca te cunosc de undeva...

Aruncata in valurile monotoniei, m-am izbit de tine, un copil imbracat in haine barbatesti. Nu inteleg nici astazi de ce nu te-ai ferit din calea mea, cand era atat de evident ca nu te voi ajuta sa prinzi viata, ci iti voi sluti doar o noua iluzie a binelui.
M-am lasat corupta de tristetea ce se ascundea sub o palarie roasa si am cerut cu insistenta la portile Raiului o doza zilnica de zambete pentru tine. Nu mi s-a deschis, doar am adormit si am visat ca merit sa primesc pentru tine.
Te-am mintit ca stiu ce se petrece cu tine, doar ca sa te intrig in a-mi darui si glasul tau…stiam ca el ma motiva sa revin pe un nor, inspre a-ti cauta ingerul. Nu stiu cum, dar am incercat sa il conving sa renunte. Te-am barfit si te-am urat in fata lui, doar cu increderea ca imi va ceda mie locul lui.
Iar inspre seara, cand deja oboseala punea stapanire si peste luna, am aspirat sa te ating, sa ma las cuprinsa de mainile-ti de copil pentru a-ti simti respiratia in inima-mi din piept.
…de atunci umblu mahmura, implorand iertare sufletului tau!

Cum e sa cauti haotic ce ai langa tine?

Bucuria vine din lucruri marunte, insa ce nu au loc in umbra unui dulap, ascunsi de privirile celuilalt.
Viata e una si e a ta. Chiar de te interesectezi la fie ce pas cu ceilalti, si depinzi de ei in atat de mult, e doar a ta. Si tu poti decide ce faci cum vei folosi fiecare clipa, cum o vei fructifica intr-atat incat cu nici un fel de regret sa privesti in urma. Dar ma intreb: chiar exista persoane care sa nu regrete nicicum cand privesc in urma? Caci poate ai avut parte de calatorii, de bogatii si de impliniri profesionale, dar cand te apleci si iti spargi hainele de gheata, si privesti in sufletul tau, gasesti ce i-ar placea si lui Dumnezeu sa vada? Caci El e intr-adevar viata, noi am putea fi numiti doar picuri de viata din El. Picuri intr-un lighean tot mai murdar si mai patat. Doar atunci cand inteleg ca viata desi e a mea, e un dar atat de frumos ce merita impartit si cu altii. Caci singura, nimic sunt. Cu cei intr-u Hristos langa mine, lumina vindecatoare se asterne si in pribeagul meu trup.
Atunci cand te-am cunoscut pe tine, eram un naiv copil ce inca credea in printesele ce pot fi cucerite dupa indelungi probe trecute si care sunt tratate ca atare inca din ziua nuntii. Tu, broscoi atipic, atat , m-am ferit de tine pana cand m-am impiedicat si te-am sarutat. Atat mi-a trebuit ca de mai bine de 8 ani sa nu ma pot deprinde.
Mi-ai zdruncinat tot ce eram… nimic din ce faceam sau spuneam nu era rau, nu era egoist, nu era trist. Si te-ai decis sa echilibrezi. Cat de risipitor!!!
Si astfel, am invatat sa fructific orice era in mintea mea intr-atat incat sufletul meu sa se pazeasca de felul in care ma caleai tu spre maturizare.
Si acum, dupa fantasticele impacari si devastatoarele despartiri, revii cu zambetul pe buze si ma ameninti in a renunta in totalitate la minte si sa revin la ce am fost la nastere.

Dinspre constiinta spre necunoscut

Chiar inainte de rasarit, cu o lingura in mana-ti frageda te increzi sa iei prima gura de aer. Te nemultumeste superficialitatea camerei, te inneaca tutunul expirat de el, te intristeaza schita definitorie
…ca un copil in asteptarea cadoului, te furisezi gresind, caci se aude intrebator de suav : « Buna dimineata, copil nebunatic!!! ». Tipic inmarmuresti, si in varful degetelor o noua emotie se contrariaza. Inaintea ochilor timizi, un brat se deschide spre lumina si un altul fixeaza o noua ramura a arborelui sadit din joaca.
Picur pe roca tacerii…doar clincletul lacrimelor adorm o taina.

Nebunia intristarii

Pe tulpina acestui triumf, te simt ca pe omida nestiutoare ce aspiri sa atingi frunze - n-ai aflat ca toate ma definesc si ca uscarea uneia ma inclina enigmatic spre trecut.
Uneori sunt acea pata verde ce se lasa purtata de vant pentru ca tu sa o distrugi ; inclusiv prin tot ce-i alb si gri, rosu si albastru in o pata de verdeata. Alteori sunt o dunga maronie din inaltul meu.
Insa imi este atat de greu sa ma vad in oglinda…Ma plimb dinspre crucea lui Hristos inspre actorul unui lot de pamant pana obosesc in incercarea de a iesi din tabloul narcisistului.
…te rog, respira si exprima : in drumul tau initiatic, cum m-ai aflat ?

Definire adolescentina

Ca o pasare fara aripi, imi cunosc traseul spre civilizatie, dar mi-s obosite picioarele de la un singur pas.
Nu-mi gasesc asemanare pentru gandurile ce ma inneaca. Ma vreau in mangaierea ploii si ma trezesc arsa de soarele palid al toamnei.
Ma agat de o iluzie fara temei ca de un leac pentru supravietuire. Pana la urma…dupa atatea veacuri in van cersite, ce e sentimentul acesta ce-mi poseda semenii fara constiinta ?
Drag de…o stea ce eclipsa lumina celorlalte a tulburat o minte si a ucis o inima fara puls.
Si totusi ce mi-s ? O piatra din adancul oceanului ?...
Poate. Doar pestii ce se sinucid din lipsa de timp, isi incep vesnicia prin mine. In rest, ma confund cu praful ce-l ridica ceilalti in jurul meu.
…
Dragostea inca nu si-a alungat ingerii in ograda mea.

Marturie

Cu siguranta, cu totii contribuim la blestemul acesta ce se apasa ca un zid asupra familiei noastre.
Cum oare ne putem uni intr-un acelasi gand, aceiasi dorinta intr-atat incat Dumnezeu sa renunte la el ? Ma intreb daca intr-adevar as fi mai fericita si daca intr-adevar as aprecia altfel propria-mi familie, propria-mi viata daca ar fi intocmai cum mi-am dorit-o mereu. Cum ? …cum viseaza toti copiii la varsta educatiei prescolare : fetitele sa fie mamici cu multi copii, carora sa le schimbe scutece si sa le dea de mancare, si baieteii la familii pe care sa le ocroteasca inca din prima ora a diminetii spetindu-se cine stie prin ce locuri, iar dupa-amiaza, sa isi joace copiii pe picioarele lor mari si puternice, iar sotiei sa ii multumeasca pt perfectionarea intr-ale gatitului … In putini ani, naivitatea aceasta este umbrita deja de parintii autoritari.
Cu haine lungi, negre, si bocanci neglijenti, incercam candva sa ma definesc. Visam la o familie linistita, in care copiii sa aiba dreptul la replica si la decizie. Orbita de propriu-mi venin mostenit, ignoram cum in oglinda imi plangeam in pumni necazul, iar umbra-mi devenea haotica luand forma oricui calca pe ea. M-am aplecat si am reusit sa ma scufund in oglinda nu stiu cui o lasase in calea mea. M-am ajutat sa ma ridic de jos; am aruncat bocancii, am ars hainele vechi, m-am transformat in paiata ce mi se cerea sa fiu. Umbra-mi era un el, unul care suferea la fel ca noi toti, de genele transformate in cosmar in timp.
Nu mai sunt ce am lasat in urma, sunt tu si tu, si el si ea, si ei si ele, si nu in ultimul rand tu. Nu mai stiu cum e primavara inainte de vara si iarna dupa toamna. Pasii mi-au crescut, nu ca marime, ci ca agerime ; bratele imi sunt mai mari, nu ca lungime, ci ca numar de oameni suferinzi atinsi. Ochii imi sunt incetosati de ochelari, iar gura imi este spurcata de gandurile umarului stang. Iau periodic pastilute placebo, in ideea de a deschide dimineata fereastra pentru a gasi un loc si pentru soare ; adieri sa pieptene parul dichisit, iar o cioara ce se distreaza cu un caine sa imi picteze un zambet in coltul buzelor albite de cosmarul constiintei. Sa scot din valiza impaienjenita o rochie inflorata si niste sandale desprinse, si sa ma impiedic cu nasul fandosit direct in iarba proaspat cosita.
Toate ca toate, dar cum pot sa uit de tine, Doamne ?! Cum…
Odihneste, Iisuse si in inima mea pustiita de timp si de ignoranta. Tine-ma in brate ca pe copilul ce as vrea sa mai fiu, si mangaie-mi lacrimile cu zambetul Tau !

Cum cauti tu, pufoaso, dragostea!!

In zori, cu zambet de copil proaspat adus in lume, hotarasti sa iti iei inima in piept si sa negoti. Nu bunurile tale, nu darurile primite de ziua ta, nu ce ar fi vrut parintii tai sa oferi. Ci singurul aspect ce te face sa fii tu : sufletul tau. Te fastacesti in propriile-ti idei, la fiecare nor ce se iveste pe cer, crezand ca dupa el va fi si soarele ce va aduce lumina inimii tale. Orele trec, ochii isi schimba culoarea, chipul fraged se umbreste cu fiecare noua atingere a ploii, iar parul nu mai este mandria- se multumeste acum sa existe. Si totusi, pe un colt de trotuar, ramai…
Nici tu nu mai stii ce te mai tine in loc. Adulmeci suspinand fiecare suflet impietrit, crezand in fericirea lui.
Adapostita de praf si timp, credinta creste ca o floare. Seara isi face simtita prezenta si inima incepe sa iti bata tare. Tare. Ce se va intampla cu tine ? Ce se intampla cu tine ? Unde e fetita din zori ? Unde te simti ?
Lacrimile-ti navalesc ochii impaienjenati de durere si acum doar mainile iti mai sustin chipul fragil, cand deodata usile trosnesc spre deschidere… Mii de tarabe se deschid vederii tale slabe, « Tu doar indrazneste sa pasesti.. » Nici un burete nu are forma durerii tale sufletesti ca sa il cumperi, doar doua carpe aruncate in drum aspira sa le ridici si sa le adopti. Nu e un burete asa cum ai visat mereu, si nici o cutie aurie, cum credeai ca merita propria-ti neputinta.
Te apleci, si le ridici rand pe rand, strabatand lunga cale a lumii.
Insa sufletul tau are nevoie doar de una. Nu de cea mai curata, sau de cea mai colorata, ci doar de cea care prinde lumina atingandu-ti inima fara sa te pacaleasca.

Revelatie

Am mers astazi sa primim din trupul si sangele Domnului.
In asteptare :
“De ce plange acea doamna?” ma intreaba astazi nepotul meu.
M-am blocat amintindu-mi cu tristete momentele adolescentine cand ingenuncheam cu credinta, cerand luminarea mintii.
Privind-o, nu avea fata rosie sau ochii inlacrimati, dar cine stie ce vazuse el. Si i-am spus ca este suparata. Ca un ciclu – pe cine ? Am ramas pe ganduri…si Dumnezeu a vorbit din nou prin cel de langa mine :
« Plangi si tu daca vrei sa plangi ! Plangi, Manu ! Plangi ! »
…
Interesant imi e cum isi asuma oamenii responsabilitatea. Altruismul impletit cu asumarea propriei vine, bucurii, tristeti ar fi o combinatie minunata pentru aceasta caracteristica umana. La urma urmei, de ce sa il invinovatesc pe cel ce m-a lovit daca vina imi apartine prin fiecare gest si fiecare gand rostit sau inchipuit doar am cerut ceea ce am primit ?
Da-mi, Doamne, puterea sa imi frang genunchii, iar bratele sa-mi sustina capul ingreunat de saracia lacrimilor !

Alergand, pe langa tine...

Aceiasi pasi monotoni m-au adus in fata ta, cu forta bucuriei de a te vedea si cu durerea orgoliului de a te suporta. Batranul timp ne aseaza promoroaca peste ochii incercanati si ne ia singurul aspect care dadea o nota realitatii : glasul celui drag. Aspirata de tine si de tot ce reprezinti in mintea mea, ma complac proprie-mi povesti, crezand ca vei face parte si tu din ea, chiar din acea clipa.
Ce e mai trist dintre toate bucuriile serii e ca am ucis arcul ce ma facea sa sar si bratele ce ti le deschideai cu intelegere. Stupid, am turnat din ganduri pe el, pe alocuri ca un copil ce se joaca cu batul in ghiveciul mamei fara sa inteleaga cat rau ii face acelei flori inclinate. Am chicotit ca ne iubim pana cand ti s-a facut sete. Targuiala a fost cu folos pentru primele doua batai ale ochilor.
Ascult de tine, glas languros, si ratacesc in cautarea oazei mult gandite…nu aud, nu vad, nu pot regasi miscarile ample, ma multumesc cu stationarea langa un tramvai.
Vantul se inalta furios, iar armura naturii ma incolteste cu nepasare pentru tristul meu suflet. Lacrimile imi aduc o noua luminare si imi gasesc bratele insagerate si arcul nostru topit printre degete ca apa ce spala chipul meu banal.

Cum e posibil sa fii atat de dezamagit de propria-ti fiinta desi mainile iti sunt legate la spate cu cea mai aspra sarma cu putinta?!!

Portret de mama

Inca de mica mi-a placut sa ma prefac…Nu mi-a placut nicicand sa fiu eu, sa fiu naturala!
Zilele mele de glorie erau cand reuseam sa ii fac pe cei din jur sa ma creada.
Mereu cu zambetul pe buze, cu imaginea unei familii perfecte, intelegatoare si iubitoare.
Nu merit nimic din ce am bun…
Uneori am impresia ca nu am nici o clipa de realitate…mi-am castigat foarte bine meseria pe care o am acum : sunt un actor desavarsit!
…
Mi-e frig!Ia-ma in brate- tremur!

Tu...Adam!!!

Esti atat de sarac incat nici macar nu ai o lume a ta.Iti pierzi timpul mahmur, adunand de la fiecare colt idei evaporate de monotonie.Esti pe cale sa uiti si de singura clipa in care ai fost tu- un orgoliu, dar tu.
Esti prea egoist in bunatatea ta.
Invata sa oferi, si sa ai incredere ca vei primi !

Om de zapada-improvizatie

Intr-u vesnicia Ta, Doamne, mi-ai dat lumina de zilele Soarelui si forma pentru completarea Lunii.Ma lasi sa iubesc doar cand ma contopesc cu pamantul si sufletul meu vegheaza aripile speriate ale cerului, iar intr-u raceala si cruzimea iernii, ma obligi sa fiu marioneta lacrimilor inghetate de timp.
Pierdut sunt pe caile Tale, caci nu gasesc o definire a haosului interior.

Viziune

Intr-o zi, ma voi elibera de patima asta ce-mi sfasie sufletul si te voi ucide !!!
Nu va fi necesar sa te ating, sa te ranesc, pentru ca tu vei intelege veninul privirii.Ma vei lasa sa intru in tine, sa savurez clipele decaderii tale si vei regreta ca m-ai cunoscut candva si ca m-ai pierdut.
Intr-o zi. Deocamdata, stau pitita in coltul lumii mele si ma inchin puterii tale de a stinge tot ce e omenesc in mine.

Cine, cand, cum??!!Sa mi se atraga si mie atentia...

Cati dintre noi Il punem pe Dumnezeu pe primul loc ? Chiar pe primul in tot ce facem, gandim, simtim, dorim…Nu stiu decat ca eu nu imi amintesc sa i-L fi pus macar o data pe aceasta pozitie ce mi-ar fi adus ce doar inima sopteste ritmic : Viata. Nu isi are rost dezamagirea daca ma complac in ea fara sa ma misc din propriul noroi in a Te accepta.
Si iata ca dupa o gluma a naturii, vantul imi raspandeste propria-mi cruce :
“Cine esti tu?”
Cata banalitate in aceasta intrebare si totusi cata profuzime fara capat.
Cine ‘oi fi si de ce ma supune Dumnezeu la aceste cercuri in care ma invart pana ma amorteste de durere ?
De fapt nimic din tot ce reprezinti nu sunt eu si totusi langa tine ma definesc ca o umbra de dupa un copac…
Privesc in juru-mi cu fruntea incretita si incerc sa pictez pe fiecare pe o panza curatita de praf, in care doar culorile si imbinatiile lor dau o nota vesela drumului parcurs. Si atunci rasare pacatosul semn catre Dumnezeu de ce eu am nevoie de atata geometrie in a ma putea deschide. Spre tine, care te iubesc, spre cei care au picat la momentul adecvat in ideea gresita, spre cei de care nu m-am ciocnit inca sau catre cei pe care i-am invatat sa distruga lumina sufletului…Da, mi-am scris in fiecare panza de paianjen sa ma iubesc…Si totusi inca ramane ecoului lui : "Cine sunt ? "

Printr-un geam afumat

E de ajuns uneori sa zici un cuvant si totul ia o alta intorsatura.O singura vorba rostita cu suflet poate aduce la viata un spirit ratacit intre morti, poate inflori un copac a carui ramasite uscate au fost imprastiate de vant in toata lumea, poate transforma un desert intr-o delta, poate sa deschida cerul pe timp de furtuna…
Un singur gest insotit de cateva sunete pot sa iti lumineze chipul pana la orbirea mea, sa te incalzeasca pana iau foc si imi pierd cenusa in natura, si sa ma transform in cutremur pentru simplul fapt ca tremuri.
Poate.
…Spune-mi, cate minuni ti-a ingaduit Domnul sa ai ?