Nebunia intristarii

Pe tulpina acestui triumf, te simt ca pe omida nestiutoare ce aspiri sa atingi frunze - n-ai aflat ca toate ma definesc si ca uscarea uneia ma inclina enigmatic spre trecut.
Uneori sunt acea pata verde ce se lasa purtata de vant pentru ca tu sa o distrugi ; inclusiv prin tot ce-i alb si gri, rosu si albastru in o pata de verdeata. Alteori sunt o dunga maronie din inaltul meu.
Insa imi este atat de greu sa ma vad in oglinda…Ma plimb dinspre crucea lui Hristos inspre actorul unui lot de pamant pana obosesc in incercarea de a iesi din tabloul narcisistului.
…te rog, respira si exprima : in drumul tau initiatic, cum m-ai aflat ?

Definire adolescentina

Ca o pasare fara aripi, imi cunosc traseul spre civilizatie, dar mi-s obosite picioarele de la un singur pas.
Nu-mi gasesc asemanare pentru gandurile ce ma inneaca. Ma vreau in mangaierea ploii si ma trezesc arsa de soarele palid al toamnei.
Ma agat de o iluzie fara temei ca de un leac pentru supravietuire. Pana la urma…dupa atatea veacuri in van cersite, ce e sentimentul acesta ce-mi poseda semenii fara constiinta ?
Drag de…o stea ce eclipsa lumina celorlalte a tulburat o minte si a ucis o inima fara puls.
Si totusi ce mi-s ? O piatra din adancul oceanului ?...
Poate. Doar pestii ce se sinucid din lipsa de timp, isi incep vesnicia prin mine. In rest, ma confund cu praful ce-l ridica ceilalti in jurul meu.
…
Dragostea inca nu si-a alungat ingerii in ograda mea.

Marturie

Cu siguranta, cu totii contribuim la blestemul acesta ce se apasa ca un zid asupra familiei noastre.
Cum oare ne putem uni intr-un acelasi gand, aceiasi dorinta intr-atat incat Dumnezeu sa renunte la el ? Ma intreb daca intr-adevar as fi mai fericita si daca intr-adevar as aprecia altfel propria-mi familie, propria-mi viata daca ar fi intocmai cum mi-am dorit-o mereu. Cum ? …cum viseaza toti copiii la varsta educatiei prescolare : fetitele sa fie mamici cu multi copii, carora sa le schimbe scutece si sa le dea de mancare, si baieteii la familii pe care sa le ocroteasca inca din prima ora a diminetii spetindu-se cine stie prin ce locuri, iar dupa-amiaza, sa isi joace copiii pe picioarele lor mari si puternice, iar sotiei sa ii multumeasca pt perfectionarea intr-ale gatitului … In putini ani, naivitatea aceasta este umbrita deja de parintii autoritari.
Cu haine lungi, negre, si bocanci neglijenti, incercam candva sa ma definesc. Visam la o familie linistita, in care copiii sa aiba dreptul la replica si la decizie. Orbita de propriu-mi venin mostenit, ignoram cum in oglinda imi plangeam in pumni necazul, iar umbra-mi devenea haotica luand forma oricui calca pe ea. M-am aplecat si am reusit sa ma scufund in oglinda nu stiu cui o lasase in calea mea. M-am ajutat sa ma ridic de jos; am aruncat bocancii, am ars hainele vechi, m-am transformat in paiata ce mi se cerea sa fiu. Umbra-mi era un el, unul care suferea la fel ca noi toti, de genele transformate in cosmar in timp.
Nu mai sunt ce am lasat in urma, sunt tu si tu, si el si ea, si ei si ele, si nu in ultimul rand tu. Nu mai stiu cum e primavara inainte de vara si iarna dupa toamna. Pasii mi-au crescut, nu ca marime, ci ca agerime ; bratele imi sunt mai mari, nu ca lungime, ci ca numar de oameni suferinzi atinsi. Ochii imi sunt incetosati de ochelari, iar gura imi este spurcata de gandurile umarului stang. Iau periodic pastilute placebo, in ideea de a deschide dimineata fereastra pentru a gasi un loc si pentru soare ; adieri sa pieptene parul dichisit, iar o cioara ce se distreaza cu un caine sa imi picteze un zambet in coltul buzelor albite de cosmarul constiintei. Sa scot din valiza impaienjenita o rochie inflorata si niste sandale desprinse, si sa ma impiedic cu nasul fandosit direct in iarba proaspat cosita.
Toate ca toate, dar cum pot sa uit de tine, Doamne ?! Cum…
Odihneste, Iisuse si in inima mea pustiita de timp si de ignoranta. Tine-ma in brate ca pe copilul ce as vrea sa mai fiu, si mangaie-mi lacrimile cu zambetul Tau !

Cum cauti tu, pufoaso, dragostea!!

In zori, cu zambet de copil proaspat adus in lume, hotarasti sa iti iei inima in piept si sa negoti. Nu bunurile tale, nu darurile primite de ziua ta, nu ce ar fi vrut parintii tai sa oferi. Ci singurul aspect ce te face sa fii tu : sufletul tau. Te fastacesti in propriile-ti idei, la fiecare nor ce se iveste pe cer, crezand ca dupa el va fi si soarele ce va aduce lumina inimii tale. Orele trec, ochii isi schimba culoarea, chipul fraged se umbreste cu fiecare noua atingere a ploii, iar parul nu mai este mandria- se multumeste acum sa existe. Si totusi, pe un colt de trotuar, ramai…
Nici tu nu mai stii ce te mai tine in loc. Adulmeci suspinand fiecare suflet impietrit, crezand in fericirea lui.
Adapostita de praf si timp, credinta creste ca o floare. Seara isi face simtita prezenta si inima incepe sa iti bata tare. Tare. Ce se va intampla cu tine ? Ce se intampla cu tine ? Unde e fetita din zori ? Unde te simti ?
Lacrimile-ti navalesc ochii impaienjenati de durere si acum doar mainile iti mai sustin chipul fragil, cand deodata usile trosnesc spre deschidere… Mii de tarabe se deschid vederii tale slabe, « Tu doar indrazneste sa pasesti.. » Nici un burete nu are forma durerii tale sufletesti ca sa il cumperi, doar doua carpe aruncate in drum aspira sa le ridici si sa le adopti. Nu e un burete asa cum ai visat mereu, si nici o cutie aurie, cum credeai ca merita propria-ti neputinta.
Te apleci, si le ridici rand pe rand, strabatand lunga cale a lumii.
Insa sufletul tau are nevoie doar de una. Nu de cea mai curata, sau de cea mai colorata, ci doar de cea care prinde lumina atingandu-ti inima fara sa te pacaleasca.

Revelatie

Am mers astazi sa primim din trupul si sangele Domnului.
In asteptare :
“De ce plange acea doamna?” ma intreaba astazi nepotul meu.
M-am blocat amintindu-mi cu tristete momentele adolescentine cand ingenuncheam cu credinta, cerand luminarea mintii.
Privind-o, nu avea fata rosie sau ochii inlacrimati, dar cine stie ce vazuse el. Si i-am spus ca este suparata. Ca un ciclu – pe cine ? Am ramas pe ganduri…si Dumnezeu a vorbit din nou prin cel de langa mine :
« Plangi si tu daca vrei sa plangi ! Plangi, Manu ! Plangi ! »
…
Interesant imi e cum isi asuma oamenii responsabilitatea. Altruismul impletit cu asumarea propriei vine, bucurii, tristeti ar fi o combinatie minunata pentru aceasta caracteristica umana. La urma urmei, de ce sa il invinovatesc pe cel ce m-a lovit daca vina imi apartine prin fiecare gest si fiecare gand rostit sau inchipuit doar am cerut ceea ce am primit ?
Da-mi, Doamne, puterea sa imi frang genunchii, iar bratele sa-mi sustina capul ingreunat de saracia lacrimilor !

Alergand, pe langa tine...

Aceiasi pasi monotoni m-au adus in fata ta, cu forta bucuriei de a te vedea si cu durerea orgoliului de a te suporta. Batranul timp ne aseaza promoroaca peste ochii incercanati si ne ia singurul aspect care dadea o nota realitatii : glasul celui drag. Aspirata de tine si de tot ce reprezinti in mintea mea, ma complac proprie-mi povesti, crezand ca vei face parte si tu din ea, chiar din acea clipa.
Ce e mai trist dintre toate bucuriile serii e ca am ucis arcul ce ma facea sa sar si bratele ce ti le deschideai cu intelegere. Stupid, am turnat din ganduri pe el, pe alocuri ca un copil ce se joaca cu batul in ghiveciul mamei fara sa inteleaga cat rau ii face acelei flori inclinate. Am chicotit ca ne iubim pana cand ti s-a facut sete. Targuiala a fost cu folos pentru primele doua batai ale ochilor.
Ascult de tine, glas languros, si ratacesc in cautarea oazei mult gandite…nu aud, nu vad, nu pot regasi miscarile ample, ma multumesc cu stationarea langa un tramvai.
Vantul se inalta furios, iar armura naturii ma incolteste cu nepasare pentru tristul meu suflet. Lacrimile imi aduc o noua luminare si imi gasesc bratele insagerate si arcul nostru topit printre degete ca apa ce spala chipul meu banal.

Cum e posibil sa fii atat de dezamagit de propria-ti fiinta desi mainile iti sunt legate la spate cu cea mai aspra sarma cu putinta?!!

Portret de mama

Inca de mica mi-a placut sa ma prefac…Nu mi-a placut nicicand sa fiu eu, sa fiu naturala!
Zilele mele de glorie erau cand reuseam sa ii fac pe cei din jur sa ma creada.
Mereu cu zambetul pe buze, cu imaginea unei familii perfecte, intelegatoare si iubitoare.
Nu merit nimic din ce am bun…
Uneori am impresia ca nu am nici o clipa de realitate…mi-am castigat foarte bine meseria pe care o am acum : sunt un actor desavarsit!
…
Mi-e frig!Ia-ma in brate- tremur!

Tu...Adam!!!

Esti atat de sarac incat nici macar nu ai o lume a ta.Iti pierzi timpul mahmur, adunand de la fiecare colt idei evaporate de monotonie.Esti pe cale sa uiti si de singura clipa in care ai fost tu- un orgoliu, dar tu.
Esti prea egoist in bunatatea ta.
Invata sa oferi, si sa ai incredere ca vei primi !

Om de zapada-improvizatie

Intr-u vesnicia Ta, Doamne, mi-ai dat lumina de zilele Soarelui si forma pentru completarea Lunii.Ma lasi sa iubesc doar cand ma contopesc cu pamantul si sufletul meu vegheaza aripile speriate ale cerului, iar intr-u raceala si cruzimea iernii, ma obligi sa fiu marioneta lacrimilor inghetate de timp.
Pierdut sunt pe caile Tale, caci nu gasesc o definire a haosului interior.

Viziune

Intr-o zi, ma voi elibera de patima asta ce-mi sfasie sufletul si te voi ucide !!!
Nu va fi necesar sa te ating, sa te ranesc, pentru ca tu vei intelege veninul privirii.Ma vei lasa sa intru in tine, sa savurez clipele decaderii tale si vei regreta ca m-ai cunoscut candva si ca m-ai pierdut.
Intr-o zi. Deocamdata, stau pitita in coltul lumii mele si ma inchin puterii tale de a stinge tot ce e omenesc in mine.

Cine, cand, cum??!!Sa mi se atraga si mie atentia...

Cati dintre noi Il punem pe Dumnezeu pe primul loc ? Chiar pe primul in tot ce facem, gandim, simtim, dorim…Nu stiu decat ca eu nu imi amintesc sa i-L fi pus macar o data pe aceasta pozitie ce mi-ar fi adus ce doar inima sopteste ritmic : Viata. Nu isi are rost dezamagirea daca ma complac in ea fara sa ma misc din propriul noroi in a Te accepta.
Si iata ca dupa o gluma a naturii, vantul imi raspandeste propria-mi cruce :
“Cine esti tu?”
Cata banalitate in aceasta intrebare si totusi cata profuzime fara capat.
Cine ‘oi fi si de ce ma supune Dumnezeu la aceste cercuri in care ma invart pana ma amorteste de durere ?
De fapt nimic din tot ce reprezinti nu sunt eu si totusi langa tine ma definesc ca o umbra de dupa un copac…
Privesc in juru-mi cu fruntea incretita si incerc sa pictez pe fiecare pe o panza curatita de praf, in care doar culorile si imbinatiile lor dau o nota vesela drumului parcurs. Si atunci rasare pacatosul semn catre Dumnezeu de ce eu am nevoie de atata geometrie in a ma putea deschide. Spre tine, care te iubesc, spre cei care au picat la momentul adecvat in ideea gresita, spre cei de care nu m-am ciocnit inca sau catre cei pe care i-am invatat sa distruga lumina sufletului…Da, mi-am scris in fiecare panza de paianjen sa ma iubesc…Si totusi inca ramane ecoului lui : "Cine sunt ? "

Printr-un geam afumat

E de ajuns uneori sa zici un cuvant si totul ia o alta intorsatura.O singura vorba rostita cu suflet poate aduce la viata un spirit ratacit intre morti, poate inflori un copac a carui ramasite uscate au fost imprastiate de vant in toata lumea, poate transforma un desert intr-o delta, poate sa deschida cerul pe timp de furtuna…
Un singur gest insotit de cateva sunete pot sa iti lumineze chipul pana la orbirea mea, sa te incalzeasca pana iau foc si imi pierd cenusa in natura, si sa ma transform in cutremur pentru simplul fapt ca tremuri.
Poate.
…Spune-mi, cate minuni ti-a ingaduit Domnul sa ai ?