Marturie

Cu siguranta, cu totii contribuim la blestemul acesta ce se apasa ca un zid asupra familiei noastre.
Cum oare ne putem uni intr-un acelasi gand, aceiasi dorinta intr-atat incat Dumnezeu sa renunte la el ? Ma intreb daca intr-adevar as fi mai fericita si daca intr-adevar as aprecia altfel propria-mi familie, propria-mi viata daca ar fi intocmai cum mi-am dorit-o mereu. Cum ? …cum viseaza toti copiii la varsta educatiei prescolare : fetitele sa fie mamici cu multi copii, carora sa le schimbe scutece si sa le dea de mancare, si baieteii la familii pe care sa le ocroteasca inca din prima ora a diminetii spetindu-se cine stie prin ce locuri, iar dupa-amiaza, sa isi joace copiii pe picioarele lor mari si puternice, iar sotiei sa ii multumeasca pt perfectionarea intr-ale gatitului … In putini ani, naivitatea aceasta este umbrita deja de parintii autoritari.
Cu haine lungi, negre, si bocanci neglijenti, incercam candva sa ma definesc. Visam la o familie linistita, in care copiii sa aiba dreptul la replica si la decizie. Orbita de propriu-mi venin mostenit, ignoram cum in oglinda imi plangeam in pumni necazul, iar umbra-mi devenea haotica luand forma oricui calca pe ea. M-am aplecat si am reusit sa ma scufund in oglinda nu stiu cui o lasase in calea mea. M-am ajutat sa ma ridic de jos; am aruncat bocancii, am ars hainele vechi, m-am transformat in paiata ce mi se cerea sa fiu. Umbra-mi era un el, unul care suferea la fel ca noi toti, de genele transformate in cosmar in timp.
Nu mai sunt ce am lasat in urma, sunt tu si tu, si el si ea, si ei si ele, si nu in ultimul rand tu. Nu mai stiu cum e primavara inainte de vara si iarna dupa toamna. Pasii mi-au crescut, nu ca marime, ci ca agerime ; bratele imi sunt mai mari, nu ca lungime, ci ca numar de oameni suferinzi atinsi. Ochii imi sunt incetosati de ochelari, iar gura imi este spurcata de gandurile umarului stang. Iau periodic pastilute placebo, in ideea de a deschide dimineata fereastra pentru a gasi un loc si pentru soare ; adieri sa pieptene parul dichisit, iar o cioara ce se distreaza cu un caine sa imi picteze un zambet in coltul buzelor albite de cosmarul constiintei. Sa scot din valiza impaienjenita o rochie inflorata si niste sandale desprinse, si sa ma impiedic cu nasul fandosit direct in iarba proaspat cosita.
Toate ca toate, dar cum pot sa uit de tine, Doamne ?! Cum…
Odihneste, Iisuse si in inima mea pustiita de timp si de ignoranta. Tine-ma in brate ca pe copilul ce as vrea sa mai fiu, si mangaie-mi lacrimile cu zambetul Tau !

Cum cauti tu, pufoaso, dragostea!!

In zori, cu zambet de copil proaspat adus in lume, hotarasti sa iti iei inima in piept si sa negoti. Nu bunurile tale, nu darurile primite de ziua ta, nu ce ar fi vrut parintii tai sa oferi. Ci singurul aspect ce te face sa fii tu : sufletul tau. Te fastacesti in propriile-ti idei, la fiecare nor ce se iveste pe cer, crezand ca dupa el va fi si soarele ce va aduce lumina inimii tale. Orele trec, ochii isi schimba culoarea, chipul fraged se umbreste cu fiecare noua atingere a ploii, iar parul nu mai este mandria- se multumeste acum sa existe. Si totusi, pe un colt de trotuar, ramai…
Nici tu nu mai stii ce te mai tine in loc. Adulmeci suspinand fiecare suflet impietrit, crezand in fericirea lui.
Adapostita de praf si timp, credinta creste ca o floare. Seara isi face simtita prezenta si inima incepe sa iti bata tare. Tare. Ce se va intampla cu tine ? Ce se intampla cu tine ? Unde e fetita din zori ? Unde te simti ?
Lacrimile-ti navalesc ochii impaienjenati de durere si acum doar mainile iti mai sustin chipul fragil, cand deodata usile trosnesc spre deschidere… Mii de tarabe se deschid vederii tale slabe, « Tu doar indrazneste sa pasesti.. » Nici un burete nu are forma durerii tale sufletesti ca sa il cumperi, doar doua carpe aruncate in drum aspira sa le ridici si sa le adopti. Nu e un burete asa cum ai visat mereu, si nici o cutie aurie, cum credeai ca merita propria-ti neputinta.
Te apleci, si le ridici rand pe rand, strabatand lunga cale a lumii.
Insa sufletul tau are nevoie doar de una. Nu de cea mai curata, sau de cea mai colorata, ci doar de cea care prinde lumina atingandu-ti inima fara sa te pacaleasca.

Revelatie

Am mers astazi sa primim din trupul si sangele Domnului.
In asteptare :
“De ce plange acea doamna?” ma intreaba astazi nepotul meu.
M-am blocat amintindu-mi cu tristete momentele adolescentine cand ingenuncheam cu credinta, cerand luminarea mintii.
Privind-o, nu avea fata rosie sau ochii inlacrimati, dar cine stie ce vazuse el. Si i-am spus ca este suparata. Ca un ciclu – pe cine ? Am ramas pe ganduri…si Dumnezeu a vorbit din nou prin cel de langa mine :
« Plangi si tu daca vrei sa plangi ! Plangi, Manu ! Plangi ! »
…
Interesant imi e cum isi asuma oamenii responsabilitatea. Altruismul impletit cu asumarea propriei vine, bucurii, tristeti ar fi o combinatie minunata pentru aceasta caracteristica umana. La urma urmei, de ce sa il invinovatesc pe cel ce m-a lovit daca vina imi apartine prin fiecare gest si fiecare gand rostit sau inchipuit doar am cerut ceea ce am primit ?
Da-mi, Doamne, puterea sa imi frang genunchii, iar bratele sa-mi sustina capul ingreunat de saracia lacrimilor !

Alergand, pe langa tine...

Aceiasi pasi monotoni m-au adus in fata ta, cu forta bucuriei de a te vedea si cu durerea orgoliului de a te suporta. Batranul timp ne aseaza promoroaca peste ochii incercanati si ne ia singurul aspect care dadea o nota realitatii : glasul celui drag. Aspirata de tine si de tot ce reprezinti in mintea mea, ma complac proprie-mi povesti, crezand ca vei face parte si tu din ea, chiar din acea clipa.
Ce e mai trist dintre toate bucuriile serii e ca am ucis arcul ce ma facea sa sar si bratele ce ti le deschideai cu intelegere. Stupid, am turnat din ganduri pe el, pe alocuri ca un copil ce se joaca cu batul in ghiveciul mamei fara sa inteleaga cat rau ii face acelei flori inclinate. Am chicotit ca ne iubim pana cand ti s-a facut sete. Targuiala a fost cu folos pentru primele doua batai ale ochilor.
Ascult de tine, glas languros, si ratacesc in cautarea oazei mult gandite…nu aud, nu vad, nu pot regasi miscarile ample, ma multumesc cu stationarea langa un tramvai.
Vantul se inalta furios, iar armura naturii ma incolteste cu nepasare pentru tristul meu suflet. Lacrimile imi aduc o noua luminare si imi gasesc bratele insagerate si arcul nostru topit printre degete ca apa ce spala chipul meu banal.

Cum e posibil sa fii atat de dezamagit de propria-ti fiinta desi mainile iti sunt legate la spate cu cea mai aspra sarma cu putinta?!!