marți, 24 decembrie 2013

Nu e loc pentru adio...

-Tata, m-a sunat mama și mi-a spus să vin acasă.
-
-Să îți spun "Adio", te-ai hotărât să pleci...Cum așa?!De ce?!
-
-Bine, vin, poate te fac să te răzgândești.
...
Și totuși, cum să intru în casa copilăriei mele și tu să mă aștepti atât de rece? Rece, tăcut și încruntat. Cu ce te-am supărat?..Bine, recunosc- iartă-mă, nu am reușit mereu să te înțeleg, să te accept așa cum ai facut tu cu mine. Dar nu pot să te văd așa.
...
Se aud oameni plângând. Acolo, în sufragerie, unde știu că și tu mă aștepți.
Mi se spune să fiu puternică, că e necesar să te văd.
Simt că mă sufoc, aerul nu mai e suficient pentru durerea ce mă învăluie. E atât de ostenitor momentul revederii...
-De ce te încăpățânezi? Spune ceva, orice! Poți să mă ocărăști, să te repeți cu regulile de circulație, cu prelegeri despre cât de răi pot fi oamenii, sau despre cum poți omeni.
-
Hai, parcă mi se pare că te văd oftând... și totuși nu mai poți rosti nici măcar un cuvânt... Știu că îți e greu, însă, dacă vrei, măcar dă-mi sărutul tău părintesc pe frunte și apoi... Altfel, nu pot să îți zic nici "Pe curând!".
...
Timpul se scurge și cea mai emotionantă cântare bisericească ți se cântă ție. O asculți??!
E un drum bătătorit cu vise, lacrimi și speranță, pe care acum îl parcurgi în sens invers. Pleci și rupi cu tine fiecare strângere de mână, întristezi zâmbetele oferite.

"Gata, acum e momentul, apoi nu vei mai avea ocazia!"
-Tata, te privesc și știu că și tu te uiți în ochii mei. Ești obosit și te înteleg. Încerc să accept că e ultima îmbrățișare, dar vreau să cred că rămâi cu mine...Sărut-mâna, tată! Iartă-mă că nu te-am înțeles!

vineri, 6 decembrie 2013

Ninge dinspre casa parinteasca

Incapatanarea e o mostenire genetica din partea tatalui, a bunicului, a strabunicului si a tot ce inseamna linie paterna. Cum s-a intarit mereu in deciziile lui, indiferent de erau benefice pe termen lung sau nu. Nu o consider o calitate, ci mai degraba un semn de slabiciune si de prostie. Perseverenta te ridica frumos, fara sa ii lovesti pe cei din jur. Ambitia te lacomeste si te izoleaza.
...
Craciunul, nasterea Domnului, cea mai frumoasa sarbatoare pentru mine, pentru copilul din mine. Ce sarbatoarea ar putea defini mai bine familia? Nu stiu daca sunt doar luminile, zecile de lumini din casa, din alte case, de pe strada, din lume, sau bradutul cu mirosul lui proaspat ce te duce direct in padurile din munti. Sau poate mirosul de cozonac proaspat scos din cuptor, cu mult mac si rahat, si pufos...Sau o fi masa bogata, de la care te ridici legandandu-te si spui ca nu mai mananci in restul zilei, si te tii de promisiune maxim doua ore. Oricum ar fi, in 28 de ani, fiecare Craciun a fost insotit de lacrimi si regret. Toata munca dinaintea Ajunului a fost mereu umbrita de nemultumirea lui. Ca atunci cand ma intorceam de la scoala cu un 9, si eram chestionata cati de 10 au fost. Exact asa a fost mereu aceasta sarbatoare in familie. Bucuria reintalnirii fratilor, incantarea de a gusta si alte feluri de mancare, spiritul Craciunului in contrast cu imbufnarea lui.
Toate pildele lui spuse actoriceste, firea lui perfectionista si criticista m-au conturat in felul lor.
Insa e pacat si ma revolta ca si acum se incapataneaza sa imi strice si ultimul lui Craciun.